un alt limbaj

 
 
nimic nu mă mai putea întoarce
din grabă lucrurile fuseseră spuse
gândite răstălmăcite
ştiinţa mea
era peste limite
de supraviețuire ticăitul unui ceas solar
începea să mă scoată din minţi şi
vocile nu se mai opreau
omul îmi tot spunea vino
învățându-mă un nou limbaj
al faptelor disperate

metamorfoze

cu picături metalice
morfina se prelinge
în vene cu un
scârțâit secular
furioși trecem o dată și
încă o dată prin fiori de cianură

cu ochii ațintiți peste câmpuri
Dumnezeu ne dă indicii foarte vagi:
un bordei părăsit în care se răstoarnă vinul
o fărâmă de pâine cu gust de amnar
un sat complet
acoperit de ierburi tăioase genunchi înfierbântați oase
tivite cu fire de sânge un cer găurit și
noi-oameni de hârtie atent decupați din ziare scandaloase
cu vorbe ușoare despre referendum
vot sau votanți ne simțim foarte liberi
în cușca de fier
mai roade rugina
zbiară iubirile noastre-nedespărțite iubiri-un alt bărbat
îmi mână norii spre tine și
eu-de parcă-s alta încremenită în valuri de timp
așteptam pieptul tău
piatră de vânt decojită
să intru odată și să
să prefac
privirile astea de pasăre imperfectă să îți alunge fricile
în matcă ies oameni întruna și intră în alții
pustiind spații
prefăcându-se în alții

cu frunțile aprinse

şi tac

va fi secetă cruntă în aşternuturi
o seceta cu cămăşile negre înflorate
trestii aplecate s-or adăposti în
florile galbene fără de ceruri
îmi vor acoperi paşii în colbul
unui drum bătătorit cu sânge
deschideţi-mi poarta
gândului să mă plâng
cu lacrimi de toamne tăcute
mestecate în amurguri
neînfricatele mele toamne plăpânde
amare viu colorate cu sânul
prea plin-picături de jad-
aruncate în ultima zăpadă treptat
treptat în mine se mai sting urme de lumini
semnale imprecise ale unui far uitat
la margine de timp
fii bun tu cel de nicăieri fii bun
ca o gură fierbinte
deschisă în lutul alb
ca un pescăruş ce o să
îmbătrânească feţe neobosite
aprinse pe o faleză pustie şi
tac şi tac până
mă umplu fără tăgadă cu lacrimi
icoane vorbitoare şi jumătăţile de gând

La Început

 

 

 

au fost DOAR
aripile flămânde
cutremurate
asupra trupului
strălucind în stele
tăiate adânc din trupul unui munte
fără cer se auzea răgetul unei alt fel de zile.

așezată anume în genunchi
fetița cea mică a nopții
aduna împrejur trandafiri
întunecați cu ochii bolnavi
în patul suferind
lăcrima bunica nimănui
nu îi mai păsa de scâncetul acela
omul din zid
nu mai cerea îngăduință
pentru încă un supliciu
la margine gropii
groparii ascuțeau lopețile
mușcând din chipul fraged al lunii
degetele lor încă purtau stigmatul de piatră
şi eu îmi aduc aminte că ar fi trebuit
să mai surâd candid
înflorind
deasupra cerului
o altă boltă
încăpătoare şi
mult mai înaltă

dorințe vii

lună, prinde-mi sufletul în palme

cântă-mi simfonia oglinzilor stricate și

aruncă-mi trupul în

câmpul florilor de gânduri să

pot culege roua

boabelor de amintiri.

alungă-mă la ușa mării să-mi

strig peregrinarea

desculță prin iarba

firelor albastre

Prin noianele de Dor

 

 
Umbra mea se risipește
Prin oceanele de fum,
Dorul tău îmi poruncește
Să nu plec, să mă adun.
 
 
Și îmi trec prin rânduri mâna,
Ninsa-mi mână, de fior,
Vin, acum, la braț cu veacul,
Spre noianele de Dor …
 
 
Chiar de lira mi-e subțire
Și-s un trandafir în rană,
Cânt Eterna mea Iubire,
Peste urma ta profană.
 
 
Și îți mângâi iar tăcerea,
Îmi port tainicu`-mi cuvânt,
Iar dacă așa ți-e vrerea,
Te dezleg de legământ.