Runa

Runa

La mine în cuvinte nu
Mai moare nimeni
S-a închis cimitirul cețurilor
Năluci cu umbrele șoptite
Urcă agale
Pe un alt drum al crucii
Ascuțind glasul răgușit al lunii
Cocoși de tinichea trâmbițează
Întru un alt început
Simpatizând cu depărtările

PoVeste cu bunica (In memoriam)

Biblioteca

(dedicate copiilor mei, Laurenţiu şi Adelina)

bunica îşi frângea în trup toate pâinile
care i-ar mai fi rămas până la sfârşit
descoperea şi ea cărările întortocheate ale somnului
când era primăvară nu trebuia decât să lase fluturii vărgaţi
să o acopere şi de aceea îi tot ademenea cu picături de sânge
strecurate înadins printre ferestre
bunica se întrista
se întrista devenind dintr-odata femeie
îşi trăia toată viaţă reclădită
într-un mod spontan
într-o casă uitată
(fără de ferestre)
fluturii ei obosesc plutind haotic
pe deasupra unei plaje nesfârşite
unde n-a mai călcat picior de om
din când în când
bunica se trezeşte
îmi adună hainele abandonate
şi râde aşa râde pur şi simplu până asfinţeşte
apoi priveşte peste apa infinitului
departe/dincolo/în ţara umbrelor de ceară
a început din nou să plouă
cu fluturi vărgaţi reîntregind nisipul
ca unghiile mele să se înfigă
iară…………………………….
dar parcă începeam
să mă scutur înfricoşată
de…

Vezi articol original 6 cuvinte mai mult

capatul lumii

misionara

treceau şi se petreceau de
parcă înotau într-o mare
de apus trăgeau cu boabele disperării
crescute-n frunte mrejele din
capătul lumii. suspinam absurdului
explodând ca o lumină în
mijlocul ploii limpezind curajul mă
simţeam tot mai singură, şi tot
singură îmi fabricam cu mainile febrile fluturi
decupam din trupul cerului încărcat
cu florile de mai.
o sa cadă, îmi zic,
da.
sunt foarte sigură.
singuratatea mea perfectă
îmbracată în haine cenuşii
precum
dealurile asatea împrumutate şi n-am să tac ba
o să trag fără să ştii de capătul lumii
tactil/pipăind vulgar căderi subterane.

Vezi articol original

„””

misionara

despre lume

 

făureşte doamne un alt

aşternut nopţii privire

tocită în scâncet de timp

cuprinde mâinile mele înainte să

bată neruga la porţile iadului

să nu mai fiu rob să nu mă

destăinui obrazului negru

cu armură de ceară

 

îmbracă-mi sufletul în franjurii sorţii

cotrobăie-mi în zile fade cu lumină

-subStrat al inimii-

pânza subţire

scuipată de păianjenii sorţii

spectacolul lumii începe a

nu ştiu`câta oară pot răsuna

tobele cu lovituri de bice şi

o să mă caţăr în corabia băştinaşului ademenit

de cântecul solitar al pisicilor nebune

somnambulii o să îmi urmeze calea pe

umerii gândului o să şi

murim aproape singuri

strângând la piept

păpuşile chioare de

verdele incandescent al

strălucirilor deşarte

Vezi articol original

Veniți!

Veniți cei rătăciți,
Cei fără vină, veniți
La pomul vieții mele!
Gustați-i din lumină!
(Lumina mea crescută-n tină)!
Luați-mi gândul care s-a sfrijit în vatră,!
Sorbiți din trupul meu de piatră!
Luați-mi tot ce n-am ascuns!
Luați și pasul meu desculț
Ce zorile mi l-au străpuns!
Luați ecoul de puteți,
Chiar trupul meu lăuntric,
De mi-l vreți!
Apoi, lăsați-mă să ard
Şi să mă sting,
Cu ploi de soare
Să vă ning…

un fel de du-te/vino

cu o durere ramificată în adânc

strănut o moarte trandafirie

zdrobită în mâna cutremurată care

îmi scutură-n fereastră diminețile purtate

lumina pustie se oglindește în ceaiul meu cald

și amorțirea din oase înseamnă pe ochi încetinirea

vor veni iar copiii să ne sape

în trupuri iertarea

cu flori de pucioasă desprinse dintr-un alt anotimp ne vor

îmbătrâni șederea îngropându-ne sângele-n vene

suflete cu mai multe cărări or să

ne aresteze în minți întunecate

lovitura puternică în coastele

câinelui ne va face să urlăm

de durere ca lupii scheletici

fără de colți e un fel de du-te vino

din care nu a mai ieșit Nimeni

Dorinţe

 Dorinţe

O pulbere de stele

în suflet să-mi strecori

Să-mi lumineze gândul,

Și mâna înmiresmată de fiori.

Iar lacrima înghețată

Încarcă-mi-o cu vise,

Și ninge-mi peste ea,

Petale de narcise.

Îndreaptă-ți sabia iubirii

Spre un dușman închipuit,

Urmează-mi pe înserate pașii,

Ca să privim ca altă dată,

Cum soarele se scaldă-n asfințit.

Hai s-admirăm tăcuți,

Prin pulberea albastră, zarea,

Până acolo unde cerul

Cu patimă îmbrățișează marea.