Din punctul lui Nadir ( din volumul ,,Lumea din oglindă,,)

Aș vrea la tine să mă chemi,
Când îmi mai treci prin gânduri.
Cu pas ușor să mă petreci,
Când se adună-n slove reci
Aceleași spulberate rânduri.

Cu palme reci să mă atingi
Pe fruntea ce s-a îngreunat de stele.
Și dacă-ți stau în calea mult umblată,
În șoapte să mă chemi alăturea de ele.

Să știu că nu-s pierduta cea uitată…Tu
Să-mi șoptești visarea, o dată, și încă-o dată,
Chiar dacă noaptea îşi apasă peste noi
Tăcerea şi perdeaua tulburată…

Pe căi de-abis dac-am umblat cu pasul,
Pe tine doar te-am căutat,
Și, uneori, din punctul lui Nadir
Oprit-am pentru tine CEASUL.

Şi dacă Timpul s-a întors din mers,
Oprindu-se atent doar pentru tine,
Te mângâiam cu desuetul vers
Ca pasul tău din labirint
Să se îndrepte iar spre mine…

Reclame

În Edenul pregătit

Urc o treaptă, înc`-o treaptă.
Zâna ce-o aștept de veacuri
Îmi presară flori de nalbă
Peste piept, peste cuvânt.

Simt bucățile din trupu-mi
Cum se înalță rând pe rând,
Se așază peste tine.

Noaptea albă ce-o aștepți
S-a pornit acum, revine.
Lacrima din ochii tăi
Se revarsă peste lume.

(Lumea lunii de lumină,
Mie luna-n astă seară,
Mi-este luna cea mai plină.)

Și aștept doar trupu-ți dulce,
Fără lacrimi, în Edenul pregătit
Să-l pot duce, fără patimi.

Să ne pregătim în taină,
Fiecare, câte-o cruce.
Apoi, viii să se-închine
Trupurilor aplecate,
Care-acum mai stau legate,
Mâna dreaptă de cea stângă,
Lacrima să nu mai plângă,

Să se curățe prin rouă,
Gânduri ce se împreună,
Astăzi, două.

Trupul nostru,
Refăcut acum, de mine
Îl trimit în dar spre tine,
Ca pe un duh necunoscut
Ce alăturea ne ține:
Eu, cu umbra ta de gând,
Tu, cu mine.

Și-om trăi nedespărțiți,
Până cerul ne mai ține:
Tu, ascuns la mine-n gând,
Eu, ascunsă-n gând la tine.

Am braţele din ramuri

Motto:
Hei, inimă de-a-pururea pustie,
Ți-atârnă doru-n gene, dar
Zarea-îmbracă haina purpurie
Și sufletul tău geme…

***
,,Ți-s ochii așa de negri,,
Şi-o umbră diafană
Îmbracă chipul tău…
Ca șarpele ce-și caută
Prin frunze iar culcușul,
Așa te caută printre vise
Gândul meu…

Dar nu-mi privi paloarea
De moartă dezgropată…
Sunt vie, astăzi, pentru tine,
Chiar dacă viața
Îmi pare-acum uitată.

Am genele din frunze arămii
Şi buzele de piatră.
Am brațele din ramuri
Uscate și târzii și pieptul
Mi-e ca scoarța de copac, striată…

Întinde mâna și netezește-mi
Ca altă dată fruntea-încărunțită…
Prefă-te într-o mare-înspumegată
Şi lasă-mă să-ți fiu iubită…

îmi vreau sufletul neînfierat

cine sunt ei
trecătorii sfioşi
cu lumânările mereu
aprinse cu sărutul lor veșnic
aplecat
îşi regăsesc tristețile
după sfârșitul oricărui anotimp
sfâşiindu-și sinele
cu ghearele înfierbântate
limpezesc în râuri prada
flămânzesc stereotipic
dincolo de gustul pâinii
,,îmi vreau sufletul neînfierat
în spuma adormirii,, le strig
şi ei trecătorii mă sting
acoperindu-mi strigările
în lumânările lor aprinse
ochii clipocesc
ridică pe umeri valul sorţii
bat cuiele adânci
în talpa cerului
ţesând brâuri de mătase
din aripile nopţii

+

fwhen are intertwined
shadows of the night
in the depths of the earth
I support my elbows
by the sharpened wall of light
I’m not allowed to come in
and I aging
in a crystalline silence
clear and cold
unasked
with ears open

……………………
când sunt împletite
umbrele nopții
în adâncurile pământului
Îmi sprijin coatele
de către zidul ascuțit de lumină
Nu am voie să intru
și îmbătrânesc
într-o tăcere cristalină
clar și rece
neinvitat
cu urechile deschise estina lente

Runa

Runa

La mine în cuvinte nu
Mai moare nimeni
S-a închis cimitirul cețurilor
Năluci cu umbrele șoptite
Urcă agale
Pe un alt drum al crucii
Ascuțind glasul răgușit al lunii
Cocoși de tinichea trâmbițează
Întru un alt început
Simpatizând cu depărtările

PoVeste cu bunica (In memoriam)

Biblioteca

(dedicate copiilor mei, Laurenţiu şi Adelina)

bunica îşi frângea în trup toate pâinile
care i-ar mai fi rămas până la sfârşit
descoperea şi ea cărările întortocheate ale somnului
când era primăvară nu trebuia decât să lase fluturii vărgaţi
să o acopere şi de aceea îi tot ademenea cu picături de sânge
strecurate înadins printre ferestre
bunica se întrista
se întrista devenind dintr-odata femeie
îşi trăia toată viaţă reclădită
într-un mod spontan
într-o casă uitată
(fără de ferestre)
fluturii ei obosesc plutind haotic
pe deasupra unei plaje nesfârşite
unde n-a mai călcat picior de om
din când în când
bunica se trezeşte
îmi adună hainele abandonate
şi râde aşa râde pur şi simplu până asfinţeşte
apoi priveşte peste apa infinitului
departe/dincolo/în ţara umbrelor de ceară
a început din nou să plouă
cu fluturi vărgaţi reîntregind nisipul
ca unghiile mele să se înfigă
iară…………………………….
dar parcă începeam
să mă scutur înfricoşată
de…

Vezi articol original 6 cuvinte mai mult